18

Vronski îl urmă pe contuctor în vagon, dar se opri la intrarea compartimentului să facă loc unei doamne care tocmai ieșea. Cu simțul obișnuit al omului de societate, el înțelese dintr-o singură privire aruncată asupra acestei doamne că ea face parte din cea mai înaltă societate. Își ceru iertare și intră în vagon. Simți însă dorința s-o mai privească o dată, nu din pricina frumuseții, nici a distincției și grației firești ce se răsfrângeau din întreaga-i ființă, ci fiindcă în expresia feței sale frumoase, în clipa când trecu pe lângă dânsul, era ceva deosebit de gingaș și mângâietor. Când își întoarse capul, și-l întoarse și ea. Ochii săi strălucitori, cenușii, care păreau negri din pricina genelor dese, se opriră prietenos și atent pe chipul lui, ca și cum ar fi încercat să-l recunoască și, numaidecât, se îndreptară asupra mulțimii în mișcare, căutând parcă pe cineva. În această scurtă privire, Vronski avu timpul să prindă vioiciunea stăpânită care-i scăpăra pe față, trecând de la ochii strălucitori la zâmbetul abia văzut ce-i arcuia buzele rumene. Părea că în toată ființa i se revărsa un prisos de simțire, care înflorea fără voie în lucirile ochilor sau într-un surâs. Ea căută să-și stingă lumina prea vie din ochi, dar nu contenea de a-i lumina zâmbetul abia simțit, fără știrea ei.

...

Anna Karenina, Lev Tolstoi